article
Spectacole

Stand up şi aplauze!

Am primit o invitaţie la un spectacol de stand up care se ţinea într-o seară la Casa de Cultură a Studenţilor. În mod normal nu aş fi mers, dar m-am hotărât să merg ca să mă conving despre ce înseamnă de fapt stand-upul românesc. În America e simplu: zidul de cărămizi pentru mai puţin cunoscuţi, scene cu public enorme pentru milionari. De asemenea, grija mea mai origina din faptul că în România nu avem nici o tradiţie a comediei iar stand-upul se practică de vreo câţiva ani. Mă aştept la o jumătate de sală plină (sau foarte plină), glume jumătate bune, sau… nu ştiu.

Deja cu ceva timp înainte era foarte plin în sală. Era mai multă lume decât capacitatea sălii, aşa că o parte din public stătea în picioare. După o întârziere, de altfel obişnuită, a început spectacolul. Au fost trei comedianţi (sau comedianţi în formare). Nu le reţin numele, pentru că dacă o să mai aud de ei, o să mai aud. Monologurile celor trei au fost asemănătoare, ceea ce demonstrează ce am spus mai sus, că nu avem o tradiţie: de obicei când sunt mai mulţi comici e bine să fie opuse modurile de abordare al stand-upului (am văzut în “Joan and Melissa: Joan Knows Best?”). Dar au fost buni. S-a văzut că s-au străduit. Glumele au fost mulate şi adaptate realităţilor din România, uneori poate un pic mai mult decât era cazul. Desigur că nu a fost un spectacol aşa poleit ca cele ale lui Joan Rivers, lucrate la milimetru, dar a fost bine. Cred că şi publicul a fost încântat.

La sfârşit, lumea s-a sculat în picioare şi i-a ovaţionat entuziast pe cei trei comedianţi români. Acest lucru însă nu ştiu câtă semnificaţie are. Pentru mine cel puţin, nu ar avea atât de multă.

În anii ce tocmai au trecut, s-a format un obicei în sălile de teatru din România de a te ridica în picioare la sfârşitul spectacolului, indiferent că e operă sau orice altceva. Nu contează dacă a fost bun sau rău spectacolul, publicul se ridică în picioare. Eu nu sunt de acord cu acest lucru, întrucât un spectacol merită un public în picioare dacă este ieşit din comun şi cu adevărat deosebit, de genul spectacolelor care se fac la sălile mari din lume. Un profesor mi-a povestit că pe vremea când era student mergea la teatru şi dacă nu li se părea că piesa a fost bună se manifestau din public, fluierau, sau nu ştiu ce mai făceau. Poate că e o manifestare exagerată, dar trebuie să înţelegem nişte lucruri. În primul rând, că relaţia dintre artişti/ actori, regizori, şi public s-a schimbat. În al doilea rând, toată ideea de spectacol şi cultură (în sensul snob, cum spun eu) s-a schimbat. Oamenii în general nu mai merg la teatru, iar cei care merg, foarte mulţi, nu ştiu să aprecieze un spectacol.

About Iosif

CD Iosif Trif takes interest in developing creative works as well as studying the impact works of art and cultural products have on people at both a personal and group level.

Discussion

No comments yet.

Discussions & Opinions

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Please write your email address to subscribe to my blog and receive notifications of new posts by email.
Apasati aici pentru a va abona la acest blog.

Join 118 other followers

Inside Brumărel

Archive

Credo

Men give away nothing so liberally as their advice (Francois de la Rouchefoucauld)

2008- 2016 All rights reserved

Protected by Copyscape Web Plagiarism FinderUnauthorized use and/or duplication of this material without express and written permission from this blog’s author/owner is strictly prohibited.
%d bloggers like this: