This tag is associated with 13 posts

College boy II

In the second year I made a shot film called “fears”, and guess what it is about. I regret only one shot out of it, but that’s ok. The rest were quite bad, I must say… I don’t know, some were better, some were not so good.

We also started writing scripts, which is by the way, harder than you can imagine. The first times I had to write something out of my head, whether there was a storyline or a dialogue, I found it too hard for me to handle. I put all my ambition into movement and in a year or two became one of the best at writing. Now I know that my “being good at it” is not good enough. And the same goes for everything. It wasn’t until after college when I read, studied and learned what art is and how culture works.

Back then, I did not have a clear idea of what I thought and of what I wanted to do, but two of my colleagues had. I was getting along with them quite well, which was great, because they helped me a lot and I am grateful for that. I wish I could have helped them more, but I hope they didn’t hesitate to ask me when they needed me. Anyway, these two boys started around the second year of school I guess to make a web series. Their idea was, I can only imagine, “let’s make what we make in school, which is short films, but not have to deal with everyone’s criticism. Let’s let (as it is only normal) the public decide. As it was somehow expected, the reaction they got from the school was very bad. Students and teachers commented on their web series, saying how awful it is. And I can say it was not the best thing in the world, but that didn’t even matter, as it was a small hit online. Even though their audience was not the demographic they had gone for, they had tons of people telling them how great their series is. Now that’s a strange thing, don’t you think? The Internet and film are all about reaching an audience. A film without an audience does not exist. Maybe in two hundred years it will be discovered and sold for a gazillion something at an auction but generally this medium is made for immediate viewing. Especially in today’s world. I made a documentary but it was ment to be shown only for my family, it was a gift, because it was a montage of videos I had shot over the years.

But I can’t say I didn’t have fun working at projects. Ok, maybe not until the third year, but anyway. For example, I had a lot of fun working on a project which was shot at night. A girl from my class had this idea that needed to be shot at night, and she asked me to be the assistant to the assistant to the assistant, or something like that, but I promoted myself twice that night. That was a joke I was making around on the two nights of filming. It was cool that she wanted me on the set. I don’t think people liked it that I used to joke around all night, as everyone was exhausted because of the late hours. But it was cool that I was there. A few days after, I think we went out or something and I have to say, my jokes are much more appropriate in a casual environment than in a working one, which is OK with me.

I remember in the third year, before on exam I actually wrote on paper what the teacher would tell us, why our documentary is bad. The documentary was so bad, that it is my favorite film I did in school. It was so bad that I laughed the whole time we watched it together with our teacher and colleagues who were horrified!

We also had really amazing projects which we completed in different prisons of Romania. I, like most or all of my colleagues, had never been to a prison before. I was a different kind of experience, and it catches amazing reactions when I’m on the bus starting a story with “when I was in prison…” I guess the whole purpose was to make us less prejudiced towards people who are in prisons.

I also loved a class where we would record weekly tv shows. Of course they were nothing of what I wished they were, but for me it was an amazing experience. I was also happy to have one or two colleagues I could rely on I guess and they were very helpful. One of them was the girl I talked about earlier, and another was one of the “co-founders” of the on-line series.

Even though they did not get along with each other, I managed to stay in good relations with both. And there were other colleagues I started talking to. But my experiences were different, meaning, they would be friendly with me, but never actually done or say anything friendly.

We also had a colleague from Korea, a girl who was an exchange student, as we had one who went there. I kind of got along well with her, talked about a lot of things and worked on a few projects together. I even interviewed her for our weekly tv show, but I don’t know where that tape is. We even did a big live-like TV show exam, which one of my classmates and I presented. It was fun and I’m sorry I didn’t practice enough before or that I did not have enough experience. As in a lot of things, I feel now I have a lot more experience. Our South-Korean fellow movie maker was cool and had a lot of ideas that are uncommon in our culture: for example, when she worked on a project with me, she wouldn’t come to my place (by the way, now I lived alone in something that used to be a basement) and work there. Which is better than I thought, as my house wasn’t a good representation of myself. I still feel embarrassed of what it looked like when some of my classmates came over. But I loved it that some of them, the girl I talked about earlier for example, got over it and continued to work with me on several projects, help me when I needed it and became a pal. Apparently the basement was a reoccurring thing, as I took classes and lived in one.

I don’t remember what happened, but my thoughts at the end of the 3rd year were that the year ended with an explosion of hypocrisy. Wow, I sure had a lot to say!

It’s funny how in all this time we continuously speak about ideas and personalities colliding and all sort of things except the essential, which is if I was good as a film director or photographer. However, the third year was the time I stated understanding what producing and directing is actually all about.

I also started not to think about all the things I used to think about so much and reconnected with people I knew and people I didn’t have a problem with. That was better!

In the fourth year, I really knew that there was no going back with anything, and it was the year I accidentally did a stand-up improvisation. And, I have to be honest, I kind of brought the house down.

Some people said I changed. I don’t think I changed, I think they got to know me better.

What changed was that I just couldn’t think about it anymore. Not that what I felt changed but I just couldn’t think about it. So, I guess I had my pals and just civil relationships with other people.

There were also students from other years that I talked to and got to know a little bit. It’s weird how until my last year, we were not connected.

The whole senior year was about directing your graduation film. Everyone had huge projects and I was the only one who did not have a Hollywood-inspired production. It was a simple idea, but everyone liked it. Now the problem was to make it into a film that everyone should like. Not everyone, but many people I hoped.

It was harder than I thought. I had no location, no actors, no script (just a draft) and no crew! While in the first semester I was ahead of everyone, in the second part of the school year I was one of those who was way behind.

In our last year, we had an attempt at team work, which didn’t come out great. We made three episodes from a series, and I was one of the main actors. I was kind of sad because of different reasons, and I remember how at one time a girl said: “I know why he’s sad. He said he doesn’t have enough close-ups.” Some people actually believed it and I don’t know what was funnier, the joke or that people actually believed it!

Now it was all about finishing that license movie, which was supposed to be seven to twenty minutes long. I had the best coordinating teacher I could ask for, and I am grateful for all the things he thought me through the years. But the production process was a bit slow and I didn’t know what to do, as most of the students were involved in each other’s projects and would not help me.

Through my pal, I reconnected with a teacher we had earlier in our learning process. She was always great and said that she is happy to help me. Because she was highly involved in the theater world, she managed to convince some actors to appear in my film. I also received a lot of help with the script from her and many other things. I finally managed to pull a team together and shot my movie. The film was first shown in a Cluj cinema, at our graduation ceremony. It was a comedy, and to my surprise, it got laughs. My colleagues were not very enthusiastic about it. A girl came and told me her family enjoyed my film, which was a great thing for me. I guess two others showed their appreciation. The teacher who had helped me was there too, and she said it was horrible. Yes, truly horrible and a fail! I was so surprised, not because she didn’t like it, although I wish she had, but because it’s not a good thing, in my opinion, to tell someone how bad their project was at their graduation ceremony. It was fun how everyone was congratulating each other and I didn’t get much feedback. However, when it came to grades, my film was one of the three that got the maximum grade and a lot of great feedback from the commission that evaluated the films.

After the screening and the presentation of our written papers, almost all my colleagues disappeared and I have not seen them since. I did not even receive a message online, like “congrats! See you at the reunion!” My pals and a guy who is one year younger were the only people who talked to me after it was all done. I felt it was strange that 16 people who had been together for four years could not say good-bye to each other. But that’s life.

Now I feel like I wasted so much energy into trying to change people or building something that wasn’t going to be real afterwards anyway. So, as far as I’m concerned they can do whatever the hell they want.

I decided to practice what I preach and allow them to live. If I believe they should accept me for who I am, then I should accept them. And yes, so far this is the key to life.

What I felt lacked in my formation was the fact that we didn’t do any reality shows or other genres. I know it was considered an art school and that everyone was too above it and that even doing reports ment professional prostitution for most, but it’s hard for me to understand why this would lack, given the fact that they are the most common format of the future. Whatever. I’m sticking to my opinion.

I now realize that even though it seemed like nothing came true, those were all the steps I needed to climb to be who I am and know what I know and to can what I can. Too much repetition in the last sentence.

I am really curious how all the people who I knew in college saw it. How did the teachers perceive me, how did the other students see me and what did everyone else make of the whole process?

I don’t know at what stage I am now, but I don’t even want to think of what stage I was when I started.

I am sad that I got judged based on weird reasons, and I am the first one to admit that I did a lot of bad projects. But what we all need to learn is that in the creative work environments failure is necessary and useful in order to progress.

I don’t know how it would have been if I had studied someplace else. When we had our final exams, I met a guy I knew who had studied the same thing in Bucharest. I couldn’t tell him that I used one of his ideas in one of my projects.

All I can say is that I just spoke to my pals and along with a huge bag of knowledge, that’s what I take from college.



Toamna se schimba viteza

De curând a început luna mea preferată din an. Odată cu aceasta a început şi anul universitar, care este programat să înceapă în fiecare an cât mai aproape de ziua de 1 octombrie. Au trecut trei luni de la acea zi dubioasă în care am avut absolvirea facultăţii, care s-a continuat cu terminarea probelor şi cu un gust pe care încă nu pot să-l identific.

M-am hotărât după ce am absolvit 4 ani să schimb un pic domeniul de studii şi am dat la un master în Braşov, care se numeşte “Inovare Culturală”. Nu am ştiut la ce să mă aştept, dar titlul şi prezentare sunau a ceva ce mi s-ar fi putut potrivi. A fost palpitant să încep al 17-lea an de şcoală. Continue reading

Licenţă 2012

După ce a trecut momentul în care filmul meu a fost proiectat într-un cinematograf (din centrul Clujului), a venit partea pe care o aşteptam sub la fel de multă presiune. Şi anume, cum am spus deja, unora le-a plăcut filmul meu, alţii..

După aceea a urmat partea de teorie şi de punere în “practică” a teoriei, adică am avut examene şi ne-a fost notat şi filmul de licenţă. Pe film am luat 10. O, da, 10 10! Şi pe susţinere tot zece, iar pe examenele teoretice şi practice am luat mai puţin, dar tot am luat licenţa cu 8, virgulă nu-ştiu- cât!

Oricum, voi reveni dar deocamdată postez o imagine din filmul meu de licenţă!


Ştiri, ştiri…

De curând am avut festivitatea de absolvire la facultate, în urma căreia canalul Transilvania live a făct o ştire. Am găsit-o şi o pun aici!

La stiri

Filmul meu de licenţă

Astăzi a fost festivitatea de absolvire de la facultatea mea. Fiind o rută de domeniu vocaţional, fiecare absolvent trebuie să facă pe lângă o cercetare scrisă şi un film de scurt-metraj. 

Subiectul filmului meu de licenţă a început de la o bandă de cartier. Până la urmă a ajuns la ideea unei familii care aşteaptă pe cineva. Astfel, mama, fratele mai mic şi fratele mai mare, împreună cu nevasta acestuia se întâlnesc pentru a vedea cursa de 200 de metri mixt din Campionatul European de Nataţie, în care fiul mamei concurează. Aceştia aşteaptă entuziaşti să îl vadă pe Adi la televizor.

Până începe cursa, aceştia se adună la masă în sufragerie şi fiecare se laudă şi îşi laudă genele şi contribuţia la faptul că băiatul a ajuns să fie finalist. Dar, când se anunţă concurenţii, Adi nu este printre ei. Totul se întoarce, şi toată familia se ceartă în cor. Fiecare dă vina pe celălalt pentru cum a ajuns tânărul: leneş, indolent şi rău. 

Această temă nu este o invenţie de-a mea. Multe filme, vechi, noi, europene, americane sau de orice alte provenienţe conţin scene în care se stă la masă. Acestea, de cele mai multe ori, cum cel mai adesea vedem în cinema-ul român, sunt ca o oglindă a personajelor, arătându-le adevăratul eu. Aproape toate filmele româneşti din ultima vreme conţin o astfel de scenă, iar în cinematograful universal,acestă temă a fost prelucrată în filme de la Chaplin Continue reading

De la pan la scan în hamacul urban

Apropiindu-se finalul acestui semestru, am avut din nou proiecte de terminat la şcoală. Acum câteva luni aveam încă timp să ne prăgătim uşor uşor. Primul proiect l-am filmat la biblioteca universităţii. Când am fost acolo să vedem sala pe care am alege-o pentru a filma, eu, cel puţin, nu mai văzusem biblioteca. Şi cred că nici câţiva dintre colegii mei. Am fost dat pe spate de cât de fumos era acolo. A fost în acelaşi timp greu şi uşor să alegem sala, dat fiind că doar una corespundea cu ceea ce doream noi. Cel puţin aşa cred eu. Asta a fost într-o vineri. A doua zi, ne-am dus să filmăm şi eram mândru de mine că merg sâmbăta dimineaţă la bibliotecă!

Pentru multe dintre filmele- exerciţii cu ajutorul cărora învăţăm practica producţiei, am folosit-o pe colega noastră “de schimb”, care a călătorit din Korea până în Cluj.
În final, câţiva colegi şi cu mine am reuşit să facem câteva producţii în două zile, trei fiind cu studenta koreană şi cu un coleg, într-o mini-serie de trei, nu neapărat legate.

Peste două zile Continue reading

Cum e un film realizat într-o săptămână

Încă un curs, încă o temă. Asta e pe scurt povestea filmului “Cinci Anotimpuri”, creat de mine împreună cu colegii din grupă. Tema era să adaptăm ca scenariu o povestire, la alegere, din cartea “Primii mei blugi” sau celelalte cărţi din colecţie. Mi-am ales să prelucrez ” Cinci Anotimpuri”. A fost destul de facil, dat fiind că citind povestirea îmi imaginam ce scrie acolo şi cam ce aş modifica (lucru important în adaptare).
Aşa s-a născut un scenariu cu acelaşi titlu ca şi povestirea, despre un băiat care este posedat de pantalonii săi obţinuţi cu greu la începutul aniilor 1990, în România post- decembristă. Aşa se face că, în scenariul meu, Andrei se răzvrăteşte împotriva mamei care îl obligă să poarte pantaloni albi şi să meargă la curs de şah. Scenariul meu a fost ales spre dramatizare în plen, cine ştie după ce motive, poate pentru că ceilalţi nu prea aduseseră scenarii.
Aşa că am devenit şeful, regizorul ce mai trebuie urmat de o echipă de oameni priecepuţi şi de oameni pe care te bazezi pe riscul tău propriu. Aşa că am ştiut că nu pot să cer multe de la unii, şi că trebuie să cer de la alţii.
Un coleg s-a ocupat de alegerea actorului principal, dând sfară-n- ţară că avem nevoie de cineva pentru un scurt metraj bla bla bla. Până la urmă au fost tot felul de aspiranţi interesaţi. Cel ce se ocupa de aceştia, persoana de contact, îmi arăta poze, trimiţându-mi prin e-mail.

Mă gândesc că aşa trebuie să se simtă un peşte când îşi alege viitorii angajaţi. Oare băiatul ăsta e bun? Adu-mi altul!
Până la urmă a fost nevoie de multe altele. De locuri de filmare, actori, figuranţi, o mamă pentru care am ajuns până la Teatrul Naţional, şi tot aşa.

Cred că prima filmare (sau să fi filmat şi alceva înainte, nu mai ştiu exact), o numesc “Botezul”, asta pentru că fiind în plin câmp, filmând o scenă cu un picnic, pe la a treia dublă a început ploaia. Şi nu orice ploaie, furtună de categoria “vreme extremă şi inprevizibilă, dusă de vânturi”. Am strâns cu disperare echipamentul şi am fugit într-o casă în construcţie. Bizar; ultima dată când am fost tot acolo, pentru un scurt-metraj al unui coleg, tot leoarcă ne-a plouat.
Ploaia s-a dus. Am ieşit de la scuteală. Însă şuvoaiele de apă cu mizerie, au devenit personajul principal, fetele noastre fiind încălţate cu sandale care nici nu se mai vedeau de atâta noroi.
Eu am fost cu papucii mei de lucru, lucru pentru care m-am simţit un pic vinovat, să zic aşa.

Mai departe a fost mai greu. Locul de filmare era ocupat, personajele au avut o medie de întârziere de o oră, dar până la urmă am reuşit chiar dacă am avut o mulţime de oameni cu care am lucrat. Dacă nu am fi fost o echipă, nu aş fi reuşit singur. Continue reading

Muzeul UBB şi Muzeul de Paleontologie

Iată că de cele mai multe ori trecem prin locuri la care nici nu ne gândim cât de interesante sunt. Câteodată este vorba de străzi, alteori de case şi aşa mai departe. Dar astăzi vreau să povestesc despre două muzee pe lângă care trec zilnic dar despre care nu am cunoscut mare lucru însă, până de curând.

Muzeul UBB

Muzeul Universităţii Babeş Bolyai prezintă în două părţi istoria Universităţii. Prima parte, cea de care o să povestesc adună o mulţime de informaţii despre şcoală încă de la începuturi până prin finele anilor 1980. Astfel, am aflat lucruri greu de imaginat despre Clujul de azi. De exemplu, cum arăta oare Clujul prin 1581 când iezuiţii au format prima şcoală? De atunci, şcoala s-a dezvoltat, dar odată cu complexitatea ei, şi problemele. Astfel, şcoala s-a tot împărţit şi reunificat după coordonatele istorice şi religia populaţiei vremii. Printre cele 750 de manuale, diplome, anuare etc se văd diferenţele de mod de viaţă, mentalitate şi valori promovate de universitate în timp. Cel mai amuzant a fost un document în care latinizaseră numele ungurizat al oraşului.

Muzeul de Paleontologie

Aflat în Clădirea principală a UBB, acest muzeu este rezultatul activităţii a mai mulţi profesori şi studenţi ce au avut ca obiectiv studierea paleontologiei la Universitatea Babeş- Bolyai. Aici găsim fosile minunate de pe vremuri de mult apuse. Cele mai multe datează de pe vremea când pe locul ţinutului Transilvania de astăzi era o mare. Printre ele, unele mutante, altele aproape inimaginiabile, se află şi oase de dinozaur. Se pare că pe teritoriul ţării de astăzi se fugăreau odată şi astfel de animale.

Aici am pozat un fel de fildeş de mamut şi am fotografiat un schelet de urs preistoric. A ieşit o fotografie chair bună.

Nu se lasa!

Una din temele recente de la şcoală a fost să realizăm un filmuleţ care să aibă ca subiect principal un mister sau un secret. Aveam de respectat anumite cerinţe de realizare, dar ideea şi tot restul ne aparţineau în totalitate nouă! La acest film am lucrat (din păcate?) singur. Povestea a fost construită împreună cu mai multe persoane, (Alexandra, îţi sunt mereu recunoscător) dar ziua în care l-am făcut am lucrat doar eu. Eu şi cu actriţa din film, pe care l-aţi putut vedea chiar aici pe site. Se numeşte “Oracol” şi are ca temă misterul realitate/ vis care ni se oferă fără îl cerem. După ce am compus ideea şi am terminat şi celelalte detalii (recuzită, etc.), a venitpoate cea mai grea parte, cea a filmării. Din două puncte de vedere, primul, că eu nu sunt cel mai tare operator, şi al doilea, că Sonja, actriţa care este personajul principal din film, m-a dus în zone necunoscute de mine în ceea ce priveşte interpretarea. Ca să spun aşa şi să mă gândesc dacă să arăt making- of ul sau nu. A dat-o pe toate părţile, dar în final am reuşit să obţin destul de mult din ceea ce am vrut de la ea!

Am apreciat foarte mult că nu s-a lăsat şi că a contribuit cu toată puterea la facerea filmului! În final, filmul m-a salvat destul de bine. Titlul filmului este “Oracol” şi a fost făcut în luna iunie a lui 2009, în Cluj Napoca. Sunt curios ce ar mai fi de spus!

Magicieni si vrajitori

Illusionismus este unul din noile mele filme

llusionismus este un film care dincolo de imaginile care spun povestea,mai are multe semnificaţii. Un magician urmează sa-şi taie “superba saasistentă” în 2, când este bătut de un scamator malefic, care setransformă în personajul principal şi îi ia locul pe scenă. Astfel,numărul este sortit eşecului (inclusiv al eşecului în viaţă al fetei),dar finalul surprinde. Continue reading


A fost în ultimele zile organizat de către facultatea noastră un atelier bazat pe tetru şi film, la care am participat şi eu un pic. Nu m-am dus la toate activităţile, am fost doar în prima zi şi am aflat ce înseamnă antropologie vizuală. Discuţile de după au fost destul de plictisitoare, evident că nu toţi înţelegeau scopul acestor lucruri. Dar a fost foarte bine ce am văzut. Astfel, antropologia vizuală se ocupă cu documentarea vizuală, fără intervenţie a unui grup. Pe vremuri se documentau civilizaţile pe care noi le considerăm primitive, dar în ziua de azi este bine, ca în ceea ce am văzut, să se documenteze grupurile izolate care sunt pe cale de dispariţie. Astfel am vizionat o mulţime de materiale despre oamenii care făceau un fel de târg pe o stradă în centrul Clujului, care evident, nu mai există astăzi. În a doua zi a fost un mic maraton de filme româneşti de scurt metraj. Au fost şase la număr, din care numai cinci au rulat. Mă rog. Apoi, am vorbit despre ele şi am “dezbătut” anumite puncte pe care noi le notam pe niste hârtii de lucru după fiecare filmuleţ.
Am observat că temele, mediile şi personajele erau cam aceleaşi şi că evident filmuleţele nu erau perfecte, bine, nici nu se cereau să fie. Sper şi cred că au fost utile aceste întâlniri la care am participat, dar asta rămâne de văzut…

Vai de povestea vieţii mele

La facultate am avut de prezentat sub formă video, mergea şi foto, adică slideshow, povestea noastră. Sau ceva care să ne reprezinte, sau sau. Am avut destul timp de lucru, eu am făcut două proiecte pentru că primul nu era deloc profesionist, nu că al doilea ar fi ieşit profesionist, dar în compareţie cu primul era mult mai bun. Universul de hârtie se numeşte chestia pe care am prezentat-o azi, o adunătură de poze şi nişte filmuleţe ca să se lungească care povestesc despre cum mi-am scris eu viaţa, ca apoi să nu o dau nimănui să o citească. Mă rog. O idee de doi bani mi se pare acum, aseară în pat când nu am putut să dorm mi-a venit o idee mult mai bună cu cam ce aş fi putut să fac. Doi profesori şi colegii au văzut până acum filmuleţul şi sper să şi rămână aşa. Primul comentariu al profesorului de la seminar a fost, cu toate că sună dur, el a zis-o moale că sunt egoist şi infatuat. Hmm, cam aşa mi-a scris profesoara de franceză că sunt şi de egoist să nu mai vorbim. Celălalt profesor a avut de comentat, că doar nu am pretenţia să fie bine şi s-a cam plictisit, părându-i-se două minute şi jumătate foarte lungi. Eu în sfârşit zic că am reuşit o performanţă pentru că mereu mi-am dorit să pot să zic multe multe în foarte scurt timp. Na, era şi nişte lălăială.

Filmul respectiv ca filmul respectiv, a fost, trebuie decupat ca să nu mai fie plictisitor, Dumnezeu ştie cum o să fac şi asta, şi poate ar trebui, cum ziceam şi în alt articol, să îmi redefinesc personalitatea. Sau să dau “restart” la viaţă. Wouldn t that be a dream..

Mă gândeam că asta e dorinţa supremă, să faci orice cu viaţa ta, cam ca la calculator. Să o opreşti să o pui în stand by sau să o arunci pe geam.

AM TERMinat şi treaba cu banca, şi mă bucur că ălea sunt aşa nişte aiurite, cel puţin aşa au fost de fiecare dată când am mers acolo. Acum se lasă seara peste Clujul înceţoşat şi vă las şi eu pe voi.

Please write your email address to subscribe to my blog and receive notifications of new posts by email.
Apasati aici pentru a va abona la acest blog.

Join 146 other followers

Inside Brumărel



Men give away nothing so liberally as their advice (Francois de la Rouchefoucauld)

2008 – 2018 All rights reserved

Protected by Copyscape Web Plagiarism FinderUnauthorized use and/or duplication of this material without express and written permission from this blog’s author/owner is strictly prohibited.