archives

societate

This tag is associated with 9 posts

În limita Bucureștilor

Faptul că voi sta doi ani în București a fost un lucru destul de greu de digerat la început care la sfârșitul perioadei m-a lăsat atât cu un gust amar cât și cu nostalgii ale unei lumi unice.

Bucureștii sunt într-adevăr capitala României, în sensul tare al cuvântului. În București, sunt concentrate toate contrastele care compun România de azi, de ieri și de alaltăieri: pe deoparte, o mahala, o dezorganizare completă și o mulțime de oameni agitați gratuit, iar pe de altă parte, o lume culturală. La fel ca în România (simbolică), în București nu prea există spații deschise pentru o viață citadină publică. Bucureștii nu au un centru, așa cum la Paris este zona din jurul turnului Eiffel sau la Viena Stephansplatz. Bucureștii sunt pur și simplu o mulțime de străzi încurcate mai ceva ca… nu știu ca ce.

Aceasta a fost una din primele mele observații legate de capitală, și anume, că aici, dacă vrei să stai undeva, ai face bine să scoți și niște bani. Din păcate, acest oraș nu este deținut de locuitori, așa cum este obișnuit.

Aici, majoritatea oamenilor se deplasează cu mașina, ceea ce face ca traficul să fie în permanență aglomerat, iar pe stradă sunt doar cei ce nu merg cu mașina sau cu metroul, și care, de obicei, se deplasează pe distanțe mici.

Vorbind de spații publice, trebuie să spun că în București nu există spații verzi. Cel puțin în zona în care am fost eu, adică între zona centrală-centrul vechi- Grozăvești-Unirii, nu există aproape niciun parc în adevăratul sens al cuvântului, sau cel puțin o piațetă. Mai mult, din cauza faptului că pe străzi nu prea sunt copaci, orașul este extrem de gălăgios și obositor.

Aceste inconveniente pălesc complet în comparație cu adevăratele boli ale orașului, și anume oamenii străzii. Centrul Bucureștiilor cel puțin, este plin de oameni care au mare nevoie de ajutor, de oameni care dorm pe stradă și care cerșesc. Mergând pe stradă, vezi mulți oameni care au nevoie de ajutor.Acest lucru mă deprimă destul de mult. Mi se pare că este o situație care se poate gestiona, mai ales cu atâtea biserici în zonă, care, bănuiesc, strâng mulți bani pentru săraci.

Pe lângă aceste probleme, capitala României este un fel de oraș care pare că se desființează mai degrabă decât să pară că se dezvoltă pentru secolul 21. Casele sunt stricate, blocurile vechi, planificarea urbană inexistentă și mizeria… murdară.

În mod ciudat, acest aspect al orașului-capitală nu este însă singular, el este în contrast cu partea mai decentă a orașului. Zona de pe la Calea Victoriei este într-adevăr decentă, cu Ateneul, magazine drăguțe și restaurante cochete și încearcă să contrabalanseze, nereușind, mizeria.

Vorbind de aspecte pozitive, pe lângă acestă zonă, mai există și Centrul Vechi, în care sunt multe restaurante și localuri scumpe și destul de frumoase.

Aceste contraste fac din București să fie un oraș care pare să fie o reflexie a unei metropole sud-americane, în care haosul domină într-un decor extravagant.

Dar Bucureștii sunt altfel. Aici, oamenii oscilează între a fi extrem de zăpăciți sau extrem de concentrați. Acest oraș, care este probabil cel mai scump oraș din România și unul din cele mai scumpe orașe din Europa de Sud-Est, este o confluență interesantă, dar deprimantă cultural între Europa de Est și Balcani.

Casele sunt decorate în ceea ce eu numesc stil post-comunist, în care mobila veche încă mai este folosită, dar care există alături de aparatură ultra-modernă, oamenii au mereu de trecut prin probleme ce nu ar trebui să le aibă, cum ar fi instalațiile proaste ce cauzează pierderi de bani, iar comunitățile par a fi compuse din oameni care nu sunt nici prea apropiați, nici prea distanți, parcă toți s-ar ghida după zicala ține-ți prietenii aproape, dar dușmanii și mai aproape.

Putem spune că Bucureștii reprezintă mentalul României: vor să fie parte din modernitate, dar fac tot posibilul pentru a se opune acesteia, vor să fie autentici, dar frica de ce ar vedea îi împiedică să se privească.

Trecând peste toate aspectele negative, pot să spun că experiențele mele din București au fost extrem de diverse: am cunoscut oameni pe care aș dori să îi mai văd și care mi-ar plăcea să fie parte din viața mea, dar faptul că a fost o experiență relativ scurtă și faptul că eu sunt un om ce se mișcă greu, am rămas mai mult cu dorințe de a dezvolta ce am început în București decât cu dorința de a retrăi ce am făcut deja. În afară de faptul că am învățat multe la facultățile de istorie și filosofie unde am avut cursuri, am învățat foarte multe despre diferite moduri de viață, despre multe concepții despre lume și despre faptul că lumea este într-adevăr diversă. Bucureștii nu mi-au deschis numai un drum din punct de vedere mental, pe care în acest moment nu m-am hotărât dacă să îl urmez sau nu, dar mi-au deschis și o cale socială pe care nu cred că o voi lua, dar pe care o voi urmări din calea pe care doresc să mi-o creez în paralel.

Advertisements

Communist Bloc Party

In April 2015, there was a tour of Bucharest going on outside the bloc in which I lived. I took a look outside. Right as I was looking at the group, the man leading the group said “and here, you can see a communist bloc.”

At that point, everybody turned and looked at the building, and more specifically at me, as I was in the window. Right then, I snapped a picture of the group with my tablet.

Here it is.

I did not know I lived in a communist landmark. It’s interesting how marketing works and how you can turn a regular building into a touristic sight.

Communism

I usually don’t enjoy photographs that have a before story (and mostly and after one too), because I think the photograph itself should tell the story, but I think in this case, it does work.

Welome to Portlandia

De curând am descoperit un nou serial, Portlandia, care mi-a atras atenția de la prima scenă pe care am văzut-o.

Portlandia este un serial care acum a intrat în al patrulea sezon în care se vorbește despre viața în orașul Portland din statul Oregon. Ceea ce este interesant însă este că Portland nu este tratat ca un oraș, ci ca un univers alternativ, în care totul este, așa cum spune sloganul IFC, canal care produce serialul, always on, slightly off.

Serialul are ca protagoniști doi actori, pe Carrie Brownstein și Fred Armisen, care interpretează în fiecare episod diferite roluri. Astfel, ei compun o imagine a unui oraș în care oamenii par a fi mereu aceeași și totuși alții. Portlandia, varianta prelucrată a orașului Portland, devine astfel un microunivers în care toți oamenii sunt prezenți, dar și reflexia lor.

Fiecare sketch din Portlandia reflectă câte o felie de viață și o tratează cu umor și sensibilitate. Ceea ce este deosebit la acest serial este că nu e deloc bitchy și că tratează oamenii și situațiile cotidiene legate de cultură și artă cu blândețe și fără a judeca.

Actoria spontantă și momentele de multe ori improvizate, împreună cu construcția narativă și atenția la detalii fac din acest serial un produs făcut cu multă măiestrie. Portlandia este filmat în orașul reprezentat și detaliile cum ar fi faptul că primarul adevărat joacă rolul asistentului primarului sau că locurile sunt de multe ori inspirate din cele autentice îl fac cu atât mai interesant, mai ales că acestea sunt decorul unor situații pe care toți le-am întâlnit dar poate nu am reușit să le analizăm și să râdem de noi dacă putem.

 

 

Speak No Evil

Oraşul Bucureşti e o capitală europeană foarte diferită de alte capitale europene pe care le-am văzut. Şi anume, pentru că nu pare să aibă un centru. E un oraş destul de îmbârligat, ceea ce nu e un lucru aşa rău cum pare pentru cineva obişnuit cu o zonă organizată, dar Bucureştiul parcă nu are cel centru în care să se poată opri turistul să contemple măreţia oraşului lui Bucur. E un oraş în care sau intri undeva, sau te mişti pe stradă. Nu există un spaţiu non-parc în care să te poţi odihni după o cursă aglomerată într-un autobuz blocat în trafic. Stai o secundă, tocmai am descoperit că această metropolă seamănă cu alte capitale europene.

Mi se pare foarte interesant cum cade lumina de la iluminatul public pe aceasta biserca in renovare. Ma intreb daca este gandit intentionat sau intamplare.

Mi se pare foarte interesant cum cade lumina de la iluminatul public pe aceasta biserca in renovare. Ma intreb daca este gandit intentionat sau intamplare.

E de înţeles de ce Bucureştiul e dezastrul urbanistic care e: o ţară care e obişnuită cu oraşe mici cu o stradă principală va avea probleme să organizeze o metropolă aşa mare şi în continuă expansiune cum este Bucureştiul. Am mers prin oraş şi mă tot gândesc cât de fascinant trebuie să fi fost totul când era nou. Eu locuiesc la etajul patru într-un bloc cu zece etaje în care spiritul comunismului dâmboviţean este extrem de prezent. Blocul e ca o scenă din filmul “Midnight in Paris”, doar că nu ajungi într-o epocă de aur a Parisului, ci într-o pseudo, nu, epocă de aur a Bucureştiului. Cât de uimitoare trebuie să fi fost toate aceste blocuri când au fost noi. Cred că oamenii din vremurile acelea rămâneau fără suflare la vederea şi contemplarea lor. Cred că Bucureştiul ar trebui să facă ceva ca să îşi recucerească cetăţenii, vizitatorii şi să îi facă pe cei ce nu l-au vizitat să vrea să vină să vadă ce se găseşte aici. Sunt multe lucruri minunate în Bucureşti, dar sunt şi multe fascinante să zicem, ca să nu vorbim urât.

A început să se construiască şi aici o circumstanţă, un mediu, aşa cum s-a construit şi la Cluj încet. Locurile cheie pentru mine deocamdată nu sunt decât Universitatea, Facultatea de Istorie,Carrefour-ul din Piaţa Unirii dacă nu greşesc, supermarketul de lângă Filosofie, blocul şi camera mea, şi în general centrul pe care l-am văzut în mare de câteva ori. E dubios cum în centrul istoric nu am găsit mare lucru istoric, decât Hanul lui Manuc, dar nu sunt sigur nici de acela că e autentic. Sunt curios cum arată Bucureştiul pentru un turist.

În zilele noastre sunt foarte multe detalii care mi se pare că se vor pierde în timp şi care însă au compus o mare parte din cultura modernă. Printre ele sunt săpunurile şi în general produsele ieftine, faptul că am văzut o babuşca care plătise pe un domn să îi cureţe pantofii, referinţele oamenilor pe care de multe ori nu le înţelegem, şi alte elemente.

 

Masteratul pe care îl urmez se arată destul de interesant. Am învăţat despre ideologia politică integrată în “Columna Traiana” la cursul de Principii Estetice, Iconografie şi Iconologice În Arta Şi Arhitectura Romei Antice, am învăţat despre cum se obţinea un vas în China la cursul legat de extremul orient, am discutat despre iconoclasm şi la cursul de “Istorie Şi Imaginar În Artă” am aprofundat semiotica şi istoria socială. La început eram chiar obosit la sfârşitul unui curs, şi poate asta împreună cu alte cauze au contribuit la probleme legate de vedere şi ochi, numai că încerc să le ţin sub control.

În mare, Bucureştiul după puţin timp de stat aici e un oraş care se bazează foarte mult pe trecut şi în care găseşti multe tipuri de oameni şi de existenţe, un lucru găsit destul de rar în România. Ar trebui ca acestea să fie mai diverse şi atunci am putea să ne îndreptăm spre o capitală care să însumeze o Românie în miniatură.

Indulgentia 2011

Toată lumea cred că este de acord când aude “toleranţă” că este un lucru bun. Toleranţa se defineşte ca aprobarea unor idei, religii, practici cu care o persoană nu este de acord. Dacă o punem altfel, înseamnă ceva în genul ” nu sunt de acord cu tine, dar uite ce mărinimos sunt “. Cineva spunea că “toleranţa este dragoste bolnavă de trufie” şi din tot ce am scris până acum, trag concluzia că toleranţa nu este un lucru bun. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să tolerăm, ci că trebuie să acceptăm. Trebuie să acceptăm că valorile sau practicile altcuiva sunt la fel de valide ca ale noastre, şi să nu le considerăm greşite, ci pur şi simplu diferite. Asta înseamnă toleranţă. Continue reading

Book club: La cle sur la porte

Marie Cardinal scrie în “La cle sur la porte” rânduri care cu siguranţă interesează pe toată lumea. Într-o lume ceţoasă, naratoarea încearcă să fie alături de adolescenţi, proprii ei copii şi, sau necunoscuţi, care călătoresc printr-o lume necunoscută atât ei cât şi lor în ultima parte a secolului două zeci. Astfel, mama încearcă să schimbe educaţia strictă şi burgheză care i-a fost impusă cu mulţi ani în urmă, şi să ofere un viitor nou copiilor ei. În carte se întâlnesc poveştile pe care le aude de la tinerii ce vin în vizită, scăpând astfel de jungla de pe străzi. Mi se pare foarte frumos cu Cardinal, într-un mod simplu şi familiar descrie lumea în care trăim şi schimbarea constantă care o caracterizează. În carte, autoarea observă cum raporturile pe care le avem cu alţi oameni se reduc la reguli, ascultare respectiv neascultare, în loc de gândire sau libertate. Dacă asta este chiar spre binele tinerilor, mi se pare că este o întrebare corectă.
Marie Cardinal observă o societate care se schimbă tot mai mult până nu mai rămâne nimic din cea veche. Am considerat interesant cum într-un pasaj, naratorul observă cum informaţia a devenit incredibil de accesibilă, dar că rolul în societatea actuală al acesteia este de a fi un bun de consum. Continue reading

Suişurile şi coborâşurile culturii sau a ceva de genul acesta

Mai demult, la o vizionare organizată în cadrul UBB la Cluj- Napoca, discutându-se un proiect filmat al unui student, un profesor al cărui nume îmi este necunoscut deocamdată, a spus în discursul său “doar tu aici ai făcut o operă de artă”. Era serios. În opinia sa, ca în a multor altora, proiectele de film sau fotografie sunt opere de artă. Orice lucru pe care îl facem este atunci artă în concepţia multora. Desigur, mulţi consideră că numai ce fac ei este artă şi ce fac ceilalţi e o porcărie, iar de cele mai multe ori cu certitudine sentimentul este reciproc.

Cultura de prea multe ori este suprapusă pe artă. Cultura este un produs al societăţii, ceva ce original făcut de o societate. Aici nu intră orice marcă înregistrată răscumpărată la infinit. Arta, pe de altă parte, este, după părearea mea o expresie a unor lucruri uman general valabile. Cu alte cuvinte, arta e ceva veşnic. Ca să considerăm ceva artă, e nevoie să treacă probe ca timpul şi spaţiul. Priviţi aşa numita “artă sacră”, care ne zice în ziua de azi la fel de multe ca oamenilor din secolul cinci să spunem, când a fost creată. Continue reading

Ganduri despre vechea lume noua

Se vorbea la prezentările de filmuleţe de la şcoală (ca de obicei) la avantajele din toate pdv ale filmului comparat cu hardurile digitale. Da, ştim toţi, contrastele sunt mai multe, deci imaginea e mai plastică. Pelicula este material organic, şi atunci nu are pixeli care să o strice. Se învaţă a lucra cu aparatul de filmat. Etc etc etc . Dar mereu se spune să facem pe film numai ideile care merită, cum ar veni, să fie păstrate (pe veci?) pe suport adevărat, a cărui calitate nu va putea (teoretic) fi niciodată depăşită. Într-adevăr, niciun format digital nu o să se compare cu cel organic, dar mă gândesc că cine ştie ce se va inventa şi folosi cândva. Degeaba folosim, părerea mea, tehnică de cea mai mare calitate dacă ceea ce comunicăm este lipsit de conţinut. Majoritatea scurt- metrajelor (sau simulărilor de) sunt, ca aproape întraga viziune a generaţiei ce a crescut în România împreună cu democraţia, lipsită de orice consinstenţă. Toţi sunt pierduţi cândva, fără valori şi lucruri la care să adere. Continue reading

Ceva nu e in ordine cu lumea voastra

Nu ştiu cum să explic lucrurile pe care le observ în ultima vreme. Ca şi cum toată lumea s-a deplasat de pe şinele pe care merge. Criza e de vină- asta auzim mereu. Totuşi, lumea pare la fel de normală şi de liniştită ca şi înainte. Cu toate lucrurile care se întâmplă în viaţa noastră locală şi în univers, totul se dezaexaeză şi merge înainte fără nicio direcţie parcă. Atunci mă gândesc că un răspuns este cel adevărat: eu m-am schimbat. Mă gândeam că oamenii care spun că societatea este oribilă sunt CEI oribili, pentru că noi facem lumea. Poate că lumea a fost mereu aşa şi nu mi-am dat eu seama. Ce ar fi dacă mi-am dat seama de lucruri pe vremea când aveam un caracter social şi numai acum mi-am pierdut legătura cu lumea, trăind în fanteziile mele? Paşapoarte biometrice, revoluţii.. sfârşitul lumii vine clar din nou. Oamenii fac lucruri ca şi cum realitatea nu ar mai fi aşa adevărată. Mă simt ca şi cum lumea ar fi trecut pur şi simplu la o altă existenţă.

Please write your email address to subscribe to my blog and receive notifications of new posts by email.
Apasati aici pentru a va abona la acest blog.

Join 128 other followers

Inside Brumărel

Archive

Credo

Men give away nothing so liberally as their advice (Francois de la Rouchefoucauld)

2008- 2017 All rights reserved

Protected by Copyscape Web Plagiarism FinderUnauthorized use and/or duplication of this material without express and written permission from this blog’s author/owner is strictly prohibited.