archives

tv

This tag is associated with 26 posts

Cheile Grădiștei

Snapshots I took in Cheile Grădiștei, Romania. This small resort was, along with other towns, the organizer of the Youth Winter Olympic Games (I guess that what they’re called) back a few years ago.

The cultural doll William wants

I was intrigued by the recent news and controversies that have revolved around Rachel Dolezal, the US woman who got people believing that she was black and then when it was revealed that she was biologically white, she became the target of many comments. Interestingly enough, Rachel’s controversy happened just about when Caitlyn Jenner made her appearance on Vanity Fair, which was another case that revolved around identity and, more so, self-identity.

I found this very funny meme on B.D. Wong's Instagram page

I found this very funny meme on B.D. Wong’s Instagram page

I think that in a way these controversies will have a positive impact on the world, but I am sad that we live in a world where a woman who wants to be black causes a media storm. We should be over it by now.

The upside to Rachel’s story was that she received not only bad comments from people from around the world, but also a fair amount of positive comments. And she definitely has my support.

The reason why I totally support Rachel Dolezal and her being black if I may say so is that I don’t see anything wrong with cultural appropriation. Moreover, I actually think that honest and decent cultural appropriations are definitely going to be the future. I mean, so many young people these days are obsessed with Japanese and Asian cultures: they speak the language, they listen to k-pop, they know all the stars, practice aikido and judo and I am sure that if they could, they would look Asian as well. And, as long as they’re not hurting anyone, that is OK. Rachel’s case is no different.

Of course, having a different identity than one is thought to have or is expected to have can cause personal dramas, if other people are feeling deceived – and in this case, I believe that the person who is claiming to belong to a different culture or personal identity should be the one responsible to make the people around them comfortable. But otherwise, everyone can go for it.

I, for one, don’t consider myself to be very Romanian, culturally speaking either. But that’s another story.

Back to Rachel Dolezal and everyone who adheres to an identity that is not aligned with their context, we must understand the reasons why people get so perplexed. First of all, someone having another identity than they appear activates our instinctive fear of the unknown, which is only natural. Not knowing something makes us consider that possibility that that thing can be dangerous. Secondly, we tend to feel left out and that we are missing on something, which is more of a cultural thing and thirdly, and here is where some people are right, cultural appropriation can sometimes be insulting.

Taking on being someone you are not originally can become offensive and must always be done with tact. For example, one should never consider himself as part of a strong and long lineage of people – that indeed can be offensive.

This being said, I wish that people would get it as fast as possible that many of the things we consider nature are in fact culture: gender, sexuality, race, etc. – these are all cultural constructs that can be moved, molded and shifted.

As Gloria Steinem said, I hope that 100 years from now, when students will be told that people fought on reasons of ethnicity, that men and women had different roles in society and that people were judged according to their faith or other elements, the students will have a hard time understanding that this was actually a reality.

To end this, I would like to leave you with a great interpretation by the great B.D. Wong of “William’s Doll” from the “Free to Be You and Me” TV special by Marlo Thomas.

How wonderful.

Iosif

Welome to Portlandia

De curând am descoperit un nou serial, Portlandia, care mi-a atras atenția de la prima scenă pe care am văzut-o.

Portlandia este un serial care acum a intrat în al patrulea sezon în care se vorbește despre viața în orașul Portland din statul Oregon. Ceea ce este interesant însă este că Portland nu este tratat ca un oraș, ci ca un univers alternativ, în care totul este, așa cum spune sloganul IFC, canal care produce serialul, always on, slightly off.

Serialul are ca protagoniști doi actori, pe Carrie Brownstein și Fred Armisen, care interpretează în fiecare episod diferite roluri. Astfel, ei compun o imagine a unui oraș în care oamenii par a fi mereu aceeași și totuși alții. Portlandia, varianta prelucrată a orașului Portland, devine astfel un microunivers în care toți oamenii sunt prezenți, dar și reflexia lor.

Fiecare sketch din Portlandia reflectă câte o felie de viață și o tratează cu umor și sensibilitate. Ceea ce este deosebit la acest serial este că nu e deloc bitchy și că tratează oamenii și situațiile cotidiene legate de cultură și artă cu blândețe și fără a judeca.

Actoria spontantă și momentele de multe ori improvizate, împreună cu construcția narativă și atenția la detalii fac din acest serial un produs făcut cu multă măiestrie. Portlandia este filmat în orașul reprezentat și detaliile cum ar fi faptul că primarul adevărat joacă rolul asistentului primarului sau că locurile sunt de multe ori inspirate din cele autentice îl fac cu atât mai interesant, mai ales că acestea sunt decorul unor situații pe care toți le-am întâlnit dar poate nu am reușit să le analizăm și să râdem de noi dacă putem.

 

 

România la şi în faţa televizorului

A trecut mult timp de când nu am mai scris ceva legat de televiziune. Televiziunea, un mediu fascinant, care pare că se schimbă tot mai rapid datorită evoluţiei tehnologice, are pe lângă acestă componentă fizică şi tehnică şi o componentă de conţinut. Formele şi fondul, cam aşa.

În general nu îmi plac pretenţiile şi atitudinea superioară a unor oameni care din start exclud orice formă de televiziune românească, spunând că ei se uită doar la canale străine. În primul rând, în România se prind relativ puţine canale străine, majoritatea fiind canale concepute special pentru a fi transmise subtitrate în diverse ţări.

Multe dintre ele nu sunt prea minunate. Viasat History e un canal foarte bun, Travel intră şi el în top, urmat de CNN şi Mezzo. Preferinţele mele, vreau să spun.

În România există foarte multe canale tv în raport cu numărul de locuitori. Şi cu toate aceastea, părerea mea este că sunt toate aproape la fel. Singurele lucruri pe care le vedem sunt talk-showuri, ştiri, bârfe şi filme îndoielnice, clişeice şi convenţionale.

În afară de faptul că românii sunt în general un popor închis, care nu doreşte să discute sau să facă lucruri, nici legislaţia românească nu ajută. La televizor nu ai voie să înjuri, nu ai voie să înjuri blipuit, nu ai voie să spui un comentariu negativ, nu ai voie să lauzi. Totul este considerat “calomnie” sau “propagandă”. Desigur, este de înţeles de ce oamenii au această atitudine: 50 de ani televiziunea a fost un instrument de propagandă. Dar trebuie să diferenţiem între faptul că propaganda comunistă nu avea alternativă şi nu se putea “închide”. Chiar dacă închideai televizorul, care oricum nu rula prea mult, în orice alt mediu te duceai tot dădeai de propagandă. Mă refer la cinematografie, presă, afişe, etc. Trebuie să înţelegem că în ziua de azi avem posibilitatea de a avea alternativă.

Atunci, mă întreb, de ce nu există alternativă?

Ca şi în cazul unor filme din Rusia, la televiziunile din România se vorbeşte enorm dar nu se spune mai nimic. În general dialogurile sunt ceva de genul:

– Cum răspundeţi la faptul că X vă critică?

-Eu nu mai spun nimic, am spus tot ce am avut de zis, şi anume că nu comentez. Eu nu mă bag, să nu se bage nici ei că nici eu nu zic nimic şi am spus tot ce am avut de zis.

-Şi dumneavoastră (rar îl mai auzim pe “dumneavoastră”) cum comentaţi?

-Dacă atât are de zis, eu pot să zic că nu sunt de acord, dar nu o să vorbim acum pentru că ştie toată lumea.

-Ce?

-Ce ştie toată lumea.

-Ce?

-Că ştie toată lumea. Ştie toată lumea ce ştie şi eu nu neg nimic, dar nici nu zic nimic.

Şi măreţul dialog poate continua la nesfârşit.

În afară de titluri părtinitoare la canalele de ştiri (de exemplu: Uite cum ne cheltuie banii, sau Nesimtire pe banii bugetarilor sau Uite ce geantă are nu ştiu cine), în România se difuzează în general numai filme care perpetuează vechi stereotipuri legate de gen, valori şi aşa mai departe.

Mai mult, televiziunile din România nu au nimic vizual în ce le priveşte. Emisiunile în română pot fi la fel de bine ascultate ca radio. Nu prezintă nimic “de văzut”.

Acum îmi dau seama cât de multe alte probleme mai au televiziunile, dar nu ştiu dacă să le menţionez.

Televiziunea trebuie, după părerea mea de acum, să fie un mediu în care să se prezinte “spectacole”. Nu degeaba în SUA, emisiunile sunt numite “show”. Fie că sunt filme de ficţiune, reality show-uri (aici am eu nişte obsesii) sau show-uri despre vedete, în emisiuni trebuie să se spună ceva. O condiţie pentru mediile de exprimare, cred eu, este că trebuie să fie sincere. Nu e nevoie să îţi pui sufletul în faţa unor oameni când faci un instructaj despre cum se asamblează o construcţie din lego, dar într-un film sau un talk-show trebuie să te deschizi. În ultima vreme, în SUA există anumite reality-show-uri pe care le urmăresc cu sufletul la gură, care sunt adevărate documentare ale timpului nostru, care sunt ferestre spre adâncimile sufletelor oamenilor. Sunt o cronică a ceea ce înseamnă să trăieşti într-un anumit timp şi spaţiu. Vulnerabilitatea este putere.

Eu cred că televiziunea, ca şi alte medii, este o expresie a grupului care o produce. Şi dacă în America vedem emisiuni pentru mai toate felurile de oameni, sincere şi raportate la valorile lor (bunătate, corectitudine morală, personalitate), în România vedem doar un fel de producţie raportat la valori ca “a câştiga înseamnă a fura şi a minţi mai mult decât altul” sau “fă-te că munceşti”.

Mi-e dor să văd emisiuni româneşti. Aş vrea să mai văd şi români, să iau pulsul adevăraţilor români.

Adevărul e că în România nici nu se munceşte mult în ceea ce înseamnă televiziune. Din experienţa mea, pot să spun că cei ce lucrează în acest mediu nu sunt interesaţi de a face ceva bine produs. Din păcate.

Sunt sigur că lucrurile se pot schimba. Însă cu o floare nu se face primăvară. Mai sunt multe de spus. Până atunci, o să continui să urmăresc ce îmi place, unul din avantajele de a trăi într-o lume din ce în ce mai mică şi în acelaşi timp din ce în ce mai mare.

 

Paşte la Tv

Conform combinării calendarelor iulian şi gregorian, Paştele catolic a fost cu o săptămână mai devreme decât cel ortodox, lăsând astfel o săptămână de timp de reflexie.
De Paştele catolic, televiziunile au difuzat diverse transmisii de slujbe miezonoptice, de la Vatican, de la Bucureşti sau cine mai ştie de unde. Pe un post, chiar erau două transmisiuni, dar sunetul care se auzea era al celor din studio. Bine şi aşa.
O săptămână mai târziu, televiziunile aveau diverse ediţii de joia dinainte de Paşti sau aşa, cu subiecte nu neapărat potrivite pentru urmărit în timpul frământatului de cozonac.
România, o ţară a tradiţiilor conservatoare, care iau locul însemnătăţii religioase şi teologice a sărbătorii, se proiectează perfect şi de această dată în mass media locală, făcând loc subiectelor pe teme religioase în emisiuni numai în această perioadă.
În noaptea de Paşti, televiziunile transmit slujbe de Înviere din diverse locuri. Este interesant de văzut graficul de audienţă, care slujbă are mai multă audienţă şi dacă slujbele tv au mai multă audienţă decât luatul luminii fizice.
Duminică, ÎPS Laurenţiu Streza a trimis mesajul său celor ce au fost dispuşi să-l primească. Aici, acesta spunea că oamenii petrec prea mult în faţa tv-ului şi că astfel sunt influenţaţi în mod negativ. Eu cred că lumea era mai violentă în trecut decât în ultimii ani în care televizorul şi mass-media în general au devenit populare. Steven Pinker cosideră că cei 50 de ani de pace între naţiunile dezvoltate, care au trecut de la al doilea Război Mondial se datorează în mare parte democraţiei aşa cum o ştim azi şi răspândirii mass-media. Deci după introducerea mijloacelor de comunicare în masă moderne (după anii 1950) a scăzut dramatic gradul de violenţă la nivel mondial. Un lucru pe care şi eu l-am susţinut mereu!
Cât despre mine, am învăţat un cuvânt nou: psychobitch (Teresa în The Real Housewives).

The (Not So) Good Wife

“The Good Wife” este un serial american care lucrează cu o poveste coerentă, personaje colorate şi şi răsturnări de situaţie care mai de care mai provocatoare. Serialul readuce într-o lumină bună proiectele despre avocaţi, cazuri şi poveşti personale, prezentând-o pe Alicia Florrick ca şi personaj principal, soţia unui candidat la postul de procuror general, care apoi încearcă să se avânte în politică. Intriga o constituie dezvăluirea faptului că Peter Florrick a înşelat-o pe soţia sa şi a comis nişte acte de ilegalitate, iar prin urmare acesta ajunge la închisoare. Alicia renunţă la a fi casnică şi îşi reia meseria la firma de avocatură “Lockhart- Gardner & Continue reading

Episoade din “Fortunes”.

Am prins serialul “Fortunes” nu de multă vreme la teve şi mi-a plăcut destul cât să revin să urmăresc şi episoadele ce au urmat. Pe scurt, Fortunes este un nou serial franţuzesc ce îl are în centru pe Brahim Béchéri şi pe prietenii acestuia, Driss, Mike şi Fathi. Brahim provine dintr-o familie de arabi musulmani, şi este căsătorit cu o portugheză. De aici, scenariştii serialului au creat o mulţime de poveşti hazlii despre acest Brahim, care se consideră francez. Mereu se insistă pe diferenţele culturale, religioase şi sociale dintre familiile acestuia şi a soţiei lui şi mediul în care trăiesc (Franţa). Astfel, se ajunge la situaţii în care personajele se ceartă dacă pe fiul acestuia, (nebotezat şi nici musulman) François, ar trebui să i se spună Francisco sau Farid.
Dar acestea nu sunt decât problemele de acasă, întrucât eroul se luptă şi cu viaţa profesională, unde deţine o agenţie imobiliară şi înfruntă multe probleme legate de competiţie. Arte încearcă prin acest serial să facă un portret al Franţei moderne.

Yo no sé espaniol

În ultimele săptămâni am construit ceea ce a devenit într-un fel curriculum vitae-ul meu, şi m-am hotărât că trebuie să adaug la capitolul “limbi străine cunoscute” spaniola. Aşadar, cum nu am găsit un mod mai bun de a învăţa spaniolă, m-am uitat un la telenovele Sud-americane Continue reading

“Oprah” la final

“Oprah” este emisiunea americană care în 25 de ani de emisie a devenit cea mai urmărită emisiune de televiziune din toate timpurile, din toată lumea. Talk- show-ul prezenata de la Chicago de Oprah Winfrey a devenit cunoscut datorită diversităţii subiectelor abordate, candorii invitaţilor şi prezentatoarei şi resursele extraordinare pe care le deţine. Ceea ce a început cu patru oameni, astăzi este o echipă de câteva sute care lucrează pentru milioanele de telespectatori. Oprah Winfrey este numită în Statele Unite “regina talk- showului” datorită faptului că mereu se deschide publicului şi vorbeşte despre viaţa ei, trecutul trist în care a fost abuzată sexual de membrii ai familiei, copilul pe care l-a pierdut, etc, dar şi despre încercările de a slăbi sau alte probleme cotidiene. Emisiunea a obţinut astfel un public enorm, care urmăreşte zilnic discuţii directe despre atât situaţii uşoare, cum ar fi haine, vedete, ocupaţii dar şi teme ca abuzul sexual (singura emisiune care a adunat două sute de bărbaţi în public care au fost abuzaţi ca copii), intersexualitate, violenţă, spiritualitate şi în general tabuurile vremurilor.
Ca urmare a succesului pe care l-a avut, Lady O a lansat o revistă ce îi poatră iniţiala, care a devenit una din cele mai vândute reviste americane.
Cultul format de “Oprah” este unul fără precedent, emisiunea schimbând vieţile a mii de oameni prin lecţiile pe care atât invitaţii cât şi moderatoarea le împărtăşesc. Continue reading

Recap: Episoade din Glee

America a mai adăugat un serial pe lista cu programe care dau gata audienţele şi devin hituri. Glee este un serial cu adolescenţi (un fel de Bervery Hills?), făcut în stilul unui film clasic pentru tineri, şi transformat în musical.
Serialul, al cărui maxim de audienţă a fost de aproximativ 37 de milioane de spectatori, din câte am citit, ceea ce este enorm, foloseşte ca şi coloană sonoră melodii cunoscute şi fredonate de toată lumea. Povestea este mai mult decât clasică, clişeică putem considera, piesa Romeo şi Julieta respusă la nesfârşit.
Cred că este bine că folosesc personaje colorate cu ajutorul cărora spun poveşti cu care oamenii se pot identifica uşor şi glume, de cele mai mutle ori, bune.
Dacă suntem de acord că Glee este ceea ce pentru generaţia 1990- 1999 a fost BH, Continue reading

Is it just me?

Cred că fanii lui Joan Rivers se consideră toţi “cei mai mari fani”, şi bine fac pentru că oricine poate să înveţe atâtea lucruri bune la această persoană şi atâta spectacol. Din al doilea punct de vedere, iată unde am văzut-o pe Joan în ultima vreme.

Am urmărit-o pe Joan Rivers în “Celebrity Apprentice” în fiecare episod, şi am susţinut-o de la momentele în care a fost hilară până la momentele în care a fost nervoasă (când fata ei a fost concediată după ce Annie şi Brande au manipulat situaţia! Şi bine le-a spus. A fost surprinzător că ea a câştigat. Şi o raritate, faptul că cel cu care ţin eu câştigă. Tot sezonul a fost ceea ce americanii numesc “television Gold” Continue reading

The Real Housewives of Romania

În urmă cu câţiva ani, în Statele Unite s-a lansat un reality- show care a dus la o serie de seriale, a căror nume începe cu “The Real Housewives”. Peste doar câţiva ani, erau şapte serii, unele dintre ele, “The Real Housewives of Atlanta sau New Jersey” făcând audienţe record. Reality- show-urile prezintă în fiecare serie câteva femei extrem de bogate din regiunea sau oraşul din titlu, care sunt extrem de prost- gust şi urlă toată ziua. Chiar dacă o housewife este contesă, este dovada că banii nu aduc stilul.

Mi se pare interesant că regizorii şi producătorul lasă telespectatorul să decidă cum urmăreşte emisiunile. Unii oameni le privesc ca pe nişte prinţese, dar majoritatea urmăreşte aşa cum prin 1800 urmăreau în România Caragiale. Poate comparaţia este peste mână, dar la urma urmei, totul se reduce la esenţa dintre ceea ce sunt şi ceea ce vor să fie personajele şi tragi-comicul care Continue reading

Please write your email address to subscribe to my blog and receive notifications of new posts by email.
Apasati aici pentru a va abona la acest blog.

Join 128 other followers

Inside Brumărel

Archive

Credo

Men give away nothing so liberally as their advice (Francois de la Rouchefoucauld)

2008- 2017 All rights reserved

Protected by Copyscape Web Plagiarism FinderUnauthorized use and/or duplication of this material without express and written permission from this blog’s author/owner is strictly prohibited.